nu mai scriu in spatiul public de doi ani de zile. desi simt nevoia si o fac destul de des pe nenumaratele blocuri de notite, acum aflate intr-o dezordine absoluta. am parasit zona webului.
este ceva aici ce te tine departe de cei carora vrei sa le transmiti ceva, este ceva ce ii tine pe ei departe de tine, arata ca un afis cocotat pe un stalp, il privesti, poate iti place, poate nu si mergi mai departe.
ii lipseste atingerea aceea naturala, umana, calda, ii lipseste greutatea respiratiei.
si totusi scriu din nou, pentru ca intr-un fel simt nevoia sa ma imprastii, sa imprastii tensiunile adunate asa de multe intr-un trup asa putin incapator.
sunt unii oameni predestinati a se gasi intotdeauna la locul nepotrivit, in momentul nepotrivit. si ghici! eu sunt unul dintre aceia. am o tendinta innascuta de a alege mai tot timpul inversul normalului (toate astea raportate la normalitatea lumii in care traiesc).
mai dureros este ca le constientizez, incerc sa ma inteleg, incerc sa gasesc sensuri, dar stiu ca e pierdere de timp si irosire de viata sa cauti asa ceva.
asa ca vreau sa tip. si tip incat imi vibreaza toate maruntaiele, dar in afara mea ramane liniste absoluta. si tip din nou... din nou...
acum m-am linistit. stiu, sunt un tampit, prea rupt de oamenii normali din jurul meu. dar nu pot sa ma schimb pentru ca nu as mai fi eu. as fi un eu mort, adica asa pur si simplu un mort. mortilor nu le pasa, cel putin atat timp cat mai sunt pe lumea asta, sunt doar o carcasa.
si atunci ce fac?
atunci ma gandesc la cei dragi. nici ei nu mai sunt la fel cum ii stiam. ii vezi razand, dar nu mai stralucesc. zi de zi din viata noastra pierdem cate ceva din inocenta, din lucrurile pure din care e facuta. dar punem ceva in loc pentru a pastra intregul. si de cele mai multe ori punem minciuni, minciuna fiind tot ce nu poate fi adevarat, deci nu doar inversarea adevarului, voita sau nu, ci si acele mici lucruri pe care eu le numesc inchipuiri.
cum timpul curge te intrebi cu ce sens. si nu gasesti nici unul.
mai incerci sa faci o miscare prin care sa simti ca ai fost mai istet, ca smecheria ta ti-a adus un castig. dar doar iti place sa te amagesti singur. realizezi a doua oara ca esti tampit.
apoi incerci sa faci lucrurile care iti lipsesc: sa ratacesti hai-hui prin lume, sa-ti faci prieteni, sa socializezi.
si asa incepi sa imbatranesti.
suntem precum somonii(?!), mai devreme sau mai tarziu incercam sa ne intoarcem la radacini.
trist este ca imbatranind traim o trasnformare ciudata. in tinerete nu vezi departe, dar te folosesti de legile fizicii, adica mersul, se depasesti intotdeauna spatiul tau vizual. apoi cresti si in loc sa ajungi mai departe, spatial vorbind, observi ca limitele tale de deplasare, fizic, se reduc sensibil, in timp ce vizualul te copleseste. cu fiecare an ce trece cresti in tine, iti ingropi tot mai adanc sufletul in propria carcasa. si ce se intampla atunci? pai prietenii mai departati nu mai sunt prieteni, apoi prietenii apropiati nu mai sunt priteni. la sfarsit iti mai ramane familia, pare-se ca legaturile de sange au lungimea de unda mai mare si se degradeaza mai lent.
si de ce aberez toate astea? pentru ca inca ma bucur sa-l las liber pe suflet, asa mi-am gasit o explicatie la motivul pentru care pe bunii prieteni ii re-intalnesc dupa timp indelungat fara sa simt ca s-a fi schimbat ceva si asta pentru ca atingerea noastra este inca puternica indiferent de distanta. traim in si in afara noastra.
acum trebuie doar sa evadez fizic din cusca activitatilor zilnice in care m-am prins. as putea sa fac mai mult pentru viata asta...
acum tip... vibratiile ma ajuta sa razbat departe.
voi... cum tipati?
miercuri, 3 martie 2010
marți, 18 decembrie 2007
Sarbatori contra-cronometru
Cativa fulgi de nea au anuntat sosirea iernii. Si temperaturile au scazut, desi sunt inca departe de cele pe care le induram in anii studentiei. Este decembrie, 2007, iar zilele par a se grabi spre a-l face deja istorie. Este luna cu cele mai multe zile de sarbatoare si cu totii ne grabim, in special la cumparaturi. Deschizatorul de ceremonie, Mos Niculae fuse anul acesta inainte de toate surprinzator! Obisnuiti cu desenele animate ale adolescentei (deh, Revolutia m-a gasit la adolescenta), cu greu poti sa iti imaginezi ca mosul ar fi putut avea o ucenica. Nu stiu de unde fixatia asta, dar in imaginatia mea mosii, atat Niculae cat si Craciun, sunt ajutati doar de ucenici. Surpriza a fost mare pentru noi toti si impreuna ne-am bucurat de ea.
Acum Mos Niculae probabil a ajuns la casa lui, iar zarva cea mare s-a mutat in casa Mosului Craciun.
An de an devenim si noi slujbasii mosului, iar putinul timp liber pe care il avem ajungem sa il pierdem printre rafturile magazinelor, umpland cosuri cu mii si mii de mici atentii. Apoi franti de oboseala ne dorim doar sa mai reusim sa ne culcam pentru ca maine sa o luam de la capat.
Si an de an constat ca sarbatorile lui Decembrie devin o competitie contra-cronometru.
Mi-e dor de craciunurile copilariei, cand Mos Niculae imi aducea mere si covrigi, cand Mos Craciun mai gasea uneori niste portocale, cand primeam nelipsita pereche de ciorapi, cand Scufita rosie era un fel de Milka a zilelor noastre. Mi-e dor mai mult decat de toate acestea de clipele acelea din familie, de serile in care il rugam pe tata de cateva ori in plina noapte sa iesim afara sa vedem zapada care tocmai se asezase sau sa privesc cerul impodobit de stele care parca erau si mai reci intr-o noapte senina de iarna. Imi este dor de momentele cand, nelinistiti, asteptam ca mama sa isi toarne compozitia prajiturilor in tavi, pentru ca apoi sa lingem vasele in care o preparase. Imi este dor de povestile bunicilor care odata rostite aveau sa ne linisteasca si sa ne pregateasca pentru ziua Mosului Craciun. Imi este dor de seara din ajun si seara mosului, cand impreuna cu tovarasii mei mergeam sa colindam rudele.
Imi este dor de timpul care nu zbura asa de repede si de Universul care parca se oprea pentru un moment.
Adevarat este ca multe din amintirile mele acum sunt deja Univers. La fel de adevarat este ca acum si preocuparile sunt altele, dar nu renunt la a ma intreba: de ce toate lucrurile frumoase trec asa de repede? De ce se grabesc sa devina amintiri?
Daca ar fi sa privesc in urma as putea afirma ca de cativa ani sunt intr-o continua fuga, iar daca alerg sa prind timpul ce a trecut ar trebui sa imi fac ceva probleme privind sanantatea mea!
De vina poate este si societatea a carui contemporan sunt. Societatea care a trimis familia in linia din spate, societatea care ne provoaca la competitivitate. Am cunoscut acum cativa ani pe cineva care intr-un fel m-a impresionat. De cate ori trebuia sa facem ceva impreuna, toate acele activitati incepeau cu... 5 minute de pauza. Nu poti duce la bun sfarsit o treaba daca nu te aduni cu spirit si trup, daca nu te desprinzi de ce a fost si te pregatesti pentru ce va fi.
Cred ca amintirile mele se refera la acelasi lucru. Opreste-te, deconecteaza-te, redefineste-te, maine poate fi o noua zi.
Este 18 Decembrie. Acum 18 ani suflete nevinovate deveneau neant. In cativa ani vom uita definitiv, probabil le vom redescoperi cand ai nostri pici vor deschide cartile de istorie. Alergam, unii spre prosperitate, altii spre supravietuire.
Alergam spre ceva efemer si uneori ireal. Alergam uneori mai repede decat viata insasi.
Aveam o perioada in care frecventam Biserica si poate gaseam o parte de linsite acolo, desi Biserica era pentru mine un mare izvor de intrebari. Acum parcurg etapa "eretica". Perioada renuntarii la cautarea raspunsurilor in lumea credintei. Lucrurile "certe" sunt ca ne nastem, iar apoi murim. Nu cred ca exista ceva dupa, nu cred ca exista ceva inainte. Am dubii ca exist ar putea insemna ceva.
Doar descopar ca acele cautari existentiale sunt o cale sigura de a pierde lucrurile cu adevarat reale. Acum le redescopar, dar ele sunt de ceva vreme trecute. Mai am doar sansa sa ma bucur de cele care mai sunt inca in preajma.
Redescopar in fiecare an ca viata are cateva repere, iar acasa este unul dintre ele. Acasa, nu atat ca si localizare fizica, ci acasa ca parfumul sufletelor celor dragi, armonia linistii lucrurilor nespuse, dar pe deplin intelese.
Probabil voi mai colinda cateva ore printre rafturile supermarketurilor pana voi declara oficial inchisa campania cumparaturilor de Craciun. Probabil ca vor mai fi cateva nopti in care voi adormi la granita dintre noapte si dimineata. Cu siguranta voi fi foarte obosit ca sa ma trezesc in dimineata de Craciun si sa vad daca Mosul a considerat ca am fost cuminte sau nu. O sa-mi gasesc linistea acolo unde de cativa ani sarbatorim cine suntem. Voi face iarasi planuri care nu stiu daca vor fi mai aproape sau mai departe decat imi imaginez. Ma voi bucura sa ma pot gandi la voi toti si la toti care si-ar dori ca cineva sa se gandeasca la ei.
Voi ingheta Universul pentru cateva sute de miimi de secunda pe pelicula filmelor pe care deja le-am cumparat. Voi zbura pe sania mosului pana in capatul curtii, ma voi intoarce fluturand in vant mainile ca un vultur, ma voi urca pe tocatorul de lemne bucurandu-ma ca si cum as fi ajuns buricul pamantului. Ma voi imbata in aburii vinului fiert cu aroma-i afrodisiaca de scortisoara.
Iar cand toate acestea se vor fi sfarsit deja, voi intoarce fila calendarului si voi astepta un nou Craciun.
Sa va bucurati de ceea ce va este drag oriunde ati fi. Sa deveniti ceea ce va doriti. Sa petreceti bine si sufletele sa vi se imbogateasca.
Chiar de este mult prea devreme, caci pline de treburi zilele ce vin sunt, va urez cu drag Sarbatori Fericite!
adesea in contra-timp,
john
Acum Mos Niculae probabil a ajuns la casa lui, iar zarva cea mare s-a mutat in casa Mosului Craciun.
An de an devenim si noi slujbasii mosului, iar putinul timp liber pe care il avem ajungem sa il pierdem printre rafturile magazinelor, umpland cosuri cu mii si mii de mici atentii. Apoi franti de oboseala ne dorim doar sa mai reusim sa ne culcam pentru ca maine sa o luam de la capat.
Si an de an constat ca sarbatorile lui Decembrie devin o competitie contra-cronometru.
Mi-e dor de craciunurile copilariei, cand Mos Niculae imi aducea mere si covrigi, cand Mos Craciun mai gasea uneori niste portocale, cand primeam nelipsita pereche de ciorapi, cand Scufita rosie era un fel de Milka a zilelor noastre. Mi-e dor mai mult decat de toate acestea de clipele acelea din familie, de serile in care il rugam pe tata de cateva ori in plina noapte sa iesim afara sa vedem zapada care tocmai se asezase sau sa privesc cerul impodobit de stele care parca erau si mai reci intr-o noapte senina de iarna. Imi este dor de momentele cand, nelinistiti, asteptam ca mama sa isi toarne compozitia prajiturilor in tavi, pentru ca apoi sa lingem vasele in care o preparase. Imi este dor de povestile bunicilor care odata rostite aveau sa ne linisteasca si sa ne pregateasca pentru ziua Mosului Craciun. Imi este dor de seara din ajun si seara mosului, cand impreuna cu tovarasii mei mergeam sa colindam rudele.
Imi este dor de timpul care nu zbura asa de repede si de Universul care parca se oprea pentru un moment.
Adevarat este ca multe din amintirile mele acum sunt deja Univers. La fel de adevarat este ca acum si preocuparile sunt altele, dar nu renunt la a ma intreba: de ce toate lucrurile frumoase trec asa de repede? De ce se grabesc sa devina amintiri?
Daca ar fi sa privesc in urma as putea afirma ca de cativa ani sunt intr-o continua fuga, iar daca alerg sa prind timpul ce a trecut ar trebui sa imi fac ceva probleme privind sanantatea mea!
De vina poate este si societatea a carui contemporan sunt. Societatea care a trimis familia in linia din spate, societatea care ne provoaca la competitivitate. Am cunoscut acum cativa ani pe cineva care intr-un fel m-a impresionat. De cate ori trebuia sa facem ceva impreuna, toate acele activitati incepeau cu... 5 minute de pauza. Nu poti duce la bun sfarsit o treaba daca nu te aduni cu spirit si trup, daca nu te desprinzi de ce a fost si te pregatesti pentru ce va fi.
Cred ca amintirile mele se refera la acelasi lucru. Opreste-te, deconecteaza-te, redefineste-te, maine poate fi o noua zi.
Este 18 Decembrie. Acum 18 ani suflete nevinovate deveneau neant. In cativa ani vom uita definitiv, probabil le vom redescoperi cand ai nostri pici vor deschide cartile de istorie. Alergam, unii spre prosperitate, altii spre supravietuire.
Alergam spre ceva efemer si uneori ireal. Alergam uneori mai repede decat viata insasi.
Aveam o perioada in care frecventam Biserica si poate gaseam o parte de linsite acolo, desi Biserica era pentru mine un mare izvor de intrebari. Acum parcurg etapa "eretica". Perioada renuntarii la cautarea raspunsurilor in lumea credintei. Lucrurile "certe" sunt ca ne nastem, iar apoi murim. Nu cred ca exista ceva dupa, nu cred ca exista ceva inainte. Am dubii ca exist ar putea insemna ceva.
Doar descopar ca acele cautari existentiale sunt o cale sigura de a pierde lucrurile cu adevarat reale. Acum le redescopar, dar ele sunt de ceva vreme trecute. Mai am doar sansa sa ma bucur de cele care mai sunt inca in preajma.
Redescopar in fiecare an ca viata are cateva repere, iar acasa este unul dintre ele. Acasa, nu atat ca si localizare fizica, ci acasa ca parfumul sufletelor celor dragi, armonia linistii lucrurilor nespuse, dar pe deplin intelese.
Probabil voi mai colinda cateva ore printre rafturile supermarketurilor pana voi declara oficial inchisa campania cumparaturilor de Craciun. Probabil ca vor mai fi cateva nopti in care voi adormi la granita dintre noapte si dimineata. Cu siguranta voi fi foarte obosit ca sa ma trezesc in dimineata de Craciun si sa vad daca Mosul a considerat ca am fost cuminte sau nu. O sa-mi gasesc linistea acolo unde de cativa ani sarbatorim cine suntem. Voi face iarasi planuri care nu stiu daca vor fi mai aproape sau mai departe decat imi imaginez. Ma voi bucura sa ma pot gandi la voi toti si la toti care si-ar dori ca cineva sa se gandeasca la ei.
Voi ingheta Universul pentru cateva sute de miimi de secunda pe pelicula filmelor pe care deja le-am cumparat. Voi zbura pe sania mosului pana in capatul curtii, ma voi intoarce fluturand in vant mainile ca un vultur, ma voi urca pe tocatorul de lemne bucurandu-ma ca si cum as fi ajuns buricul pamantului. Ma voi imbata in aburii vinului fiert cu aroma-i afrodisiaca de scortisoara.
Iar cand toate acestea se vor fi sfarsit deja, voi intoarce fila calendarului si voi astepta un nou Craciun.
Sa va bucurati de ceea ce va este drag oriunde ati fi. Sa deveniti ceea ce va doriti. Sa petreceti bine si sufletele sa vi se imbogateasca.
Chiar de este mult prea devreme, caci pline de treburi zilele ce vin sunt, va urez cu drag Sarbatori Fericite!
adesea in contra-timp,
john
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
